Era desculţă pe malul unui lac. Privea reflexiile şi umbrele copacilor. O altă lume în adâncuri, iar ea o punte spre acea lume. Adesea alge îi legau sufletul, dar nimeni nu-i cunoştea zbaterea şi adâncimea. Zilnic apusuri se cufundau, incendiau lacul lăsând în urma lor stele îngropate în cenuşa unui cer oglindit.
Deschide ochii... se trezeşte dintr-un vis lucid. Era sâmbătă prea devreme. Afară începuse să ningă.
El dormea lângă ea. Ea îl priveşte minute în şir. El simte. „Te voi trezi, dar necesită concentrare şi îndemânare deplină”, şopti ea. El o aude, schiţează un zâmbet controlat şi se preface că doarme în continuare. Ea îi sărută pleoapele încărcate de vise. Buzele îi ating sublim genele pe care se aşterne praf de stele. El, un cosmos ascuns în doi ochi, o priveşte... de fapt priveşte un cosmos răsfrânt. O cuprinde atingându-şi corpurile calde, simţindu-şi reciproc bătăile inimii şi vidul dintre ele. Apoi îşi închid pleoapele asemeni cortinelor... era sâmbătă încă devreme, prea devreme şi prea târziu pentru ei. Iarna le îngroapa deja iubirea.
Ea deschide ochii. Se trezeşte între vis şi realitate. Printre gânduri citite şi-a reamintit... „Toate apele au culoarea înecului”. Durerea îi inundă plămânii. Ea îşi revarsă propria fiinţa. Se minte că poate are un scop şi cumva învăţă să supravieţuiască, să ierte, să îşi ascundă durerea în irisul ochiului şi să privească lumea prin filtrul ei... dar cum înveţi să trăieşti cu liniştea tulburată?