Atunci când m-ai cunoscut am fost o pasăre cu aripi încleştate ce privea mereu spre orizontul unui Cer ce părea prea îndepărtat şi infinit. Aveam nevoie de curaj pentru a-mi deschide aripile spre zbor. Totuși, am decolat. Razele soarelui mi-au mângâiat chipul, am facut dragoste cu vântul şi am cucerit Cerul. Am strâns sentimente eterne şi vise în aripi, apoi mi-am pierdut propria prezenţă în zbor. Nu înţeleg de ce la aterizare mi-ai frânt aripile în zbor. Prin cădere, penajul meu a îmbrăcat haine de doliu pentru că am înţeles prea târziu că în ochii tăi mi-am prevăzut moartea prin prăbuşire de mii de ori.
Am învăţat să supravieţuiesc în anotimpul durerii. După şase luni ai respirat dor şi ai zburat căutându-mă. Poate doar remuşcările trecutului te-au făcut capabil să oferi o iubire sinceră când era prea tarziu. Totuşi, în iubire am rămas şi am devenit transcendentă. Am ajuns la limita curajului atunci când am învăţat să zbor din nou cu aripi frânte. Greutatea sufletului de plumb îmi apăsa impunătoare zborul, iar atunci ai decis să mă închizi în colivia amintirilor. Cerul părea gri, iar aripile un handicap… am decis să îmi rup aripile. Nu credeai că prin a ucide asişti la sinucidere?! 
Nu ştiu dacă din cenuşă îmi vor mai creşte aripi vreodată, însă asemenea unei păsări Phoenix am renăscut din propria moarte. Astăzi iert suferinţa unui zbor târât... chiar şi fără aripi voi zbura spre uitare, departe de tine.