O pasăre cu penaj negru își desprinde aripile putrezite în amurg. Devine cenușa cernută în pământ de către destin.

Umbra unui copac ce a devenit plumb mi-a sărutat șirea spinării. O strivește între micimea prafului și firmiturile aripilor. O strivește între două bătăi de inimă. Poate și-a scuturat aripile pe suflul meu un înger decăzut. 
Am înotat prin vene, fluvii de sânge în care m-am cufundat până am amorțit zgomotul lumii.
Te-am recunoscut in necunoscut. Eram goi si ne priveam umbrele. Mi-ai sculptat trupul cu gemete si suspine. Mi-ai scrijelit pielea până ți-a devenit hârtia pe care ai scris amintiri. Mi-e dor să îți sărut harta palmelor. Mi-e dor sa îți fiu muză. 

Un orizont ne separă. Ești Cer, sunt Pământ și între două lumi a zburat o pasăre ce și-a desprins aripile...

Ultima mea toamnă...

Toamna-mi simte pulsul. Pământul astmatic îmi respiră în urechi. Mă îndeamnă să ascult strigătele copacilor cu rădăcinile înfipte în trecut. Ei îmi povestesc despre cine eram. Nu-mi amintesc. Cine sunt? Cine suntem? Cum răspundem dincolo de țeluri, regăsiri și fără a-i descrie sufletul celui ce-l iubești mai presus de voia destinelor? Suntem singuri. Cine suntem? Suntem doar gânduri în vânt ca pasările în zbor. Privesc cerul prin pulbere de praf, grele ca plumbul îmi atârnă spânzurate de gene. Închid ochii, uit de mine, ancorându-mă în durere. Îmi este mai dor. Un soare anemic mă învelește cu cea mai rece căldură. E prea rece, mă ridic și îmi fac un ceai. Sorb lichidul din ceașca propriului timp… infuzie de sunătoare și frunze cu miros de uitare și gust de moarte. Mă prăbușesc cu fiecare frunză, cu fiecare bătaie de inimă mai mult spre neant. Nimeni nu știe. Nimeni nu aude, nimeni nu vede, nimeni nu simte cum învăț a muri repetat, îmbrățișată de o toamnă bolnavă. 

Suntem suflete fragile cu aripile smulse de adierea vântului... cădem în zbor pentru că simţim că inima ne bate degeaba. Ne alinăm prăbuşirea în singurătate pentru că suntem speriaţi. 
Suntem suflete fragile... ne rănesc cuvinte şi absenţe; ne izolează şi ne îngrădesc zidurile singurătăţii ce le-am înălţat. Poate cineva ne simte. Poate cineva ne aude strigătul mut prin zgomotul lumii. Poate cineva ne găseşte înainte să ne piardă. Poate cineva ne salvează... iubindu-ne! 

Despre mine:

Sunt o ființă spirituală și o experiență umană.

Sunt o punte între două lumi. Sunt o spirală de trăiri. Mă întreb uneori dacă mă cunosc cu adevărat, dincolo de granițele existenței și limitele dintre iubire și suferință. Prin rătăcirea mea pe acest Pământ am decis sa îmi cunosc structura sufletului și să îmi aleg destinul. Cred în reîncarnare. Nu mă identific profund cu vreo religie, însă mă regăsesc (și) în alte religii, împărtășesc opinii, cât timp acestea provin din toleranță și compasiune.