Ultima mea toamnă...

Toamna-mi simte pulsul. Pământul astmatic îmi respiră în urechi. Mă îndeamnă să ascult strigătele copacilor cu rădăcinile înfipte în trecut. Ei îmi povestesc despre cine eram. Nu-mi amintesc. Cine sunt? Cine suntem? Cum răspundem dincolo de țeluri, regăsiri și fără a-i descrie sufletul celui ce-l iubești mai presus de voia destinelor? Suntem singuri. Cine suntem? Suntem doar gânduri în vânt ca pasările în zbor. Privesc cerul prin pulbere de praf, grele ca plumbul îmi atârnă spânzurate de gene. Închid ochii, uit de mine, ancorându-mă în durere. Îmi este mai dor. Un soare anemic mă învelește cu cea mai rece căldură. E prea rece, mă ridic și îmi fac un ceai. Sorb lichidul din ceașca propriului timp… infuzie de sunătoare și frunze cu miros de uitare și gust de moarte. Mă prăbușesc cu fiecare frunză, cu fiecare bătaie de inimă mai mult spre neant. Nimeni nu știe. Nimeni nu aude, nimeni nu vede, nimeni nu simte cum învăț a muri repetat, îmbrățișată de o toamnă bolnavă.