Era desculţă pe malul unui lac. Privea reflexiile şi umbrele copacilor. O altă lume în adâncuri, iar ea o punte spre acea lume. Adesea alge îi legau sufletul, dar nimeni nu-i cunoştea zbaterea şi adâncimea. Zilnic apusuri se cufundau, incendiau lacul lăsând în urma lor stele îngropate în cenuşa unui cer oglindit.
Deschide ochii... se trezeşte dintr-un vis lucid. Era sâmbătă prea devreme. Afară începuse să ningă.
El dormea lângă ea. Ea îl priveşte minute în şir. El simte. „Te voi trezi, dar necesită concentrare şi îndemânare deplină”, şopti ea. El o aude, schiţează un zâmbet controlat şi se preface că doarme în continuare. Ea îi sărută pleoapele încărcate de vise. Buzele îi ating sublim genele pe care se aşterne praf de stele. El, un cosmos ascuns în doi ochi, o priveşte... de fapt priveşte un cosmos răsfrânt. O cuprinde atingându-şi corpurile calde, simţindu-şi reciproc bătăile inimii şi vidul dintre ele. Apoi îşi închid pleoapele asemeni cortinelor... era sâmbătă încă devreme, prea devreme şi prea târziu pentru ei. Iarna le îngroapa deja iubirea.
Ea deschide ochii. Se trezeşte între vis şi realitate. Printre gânduri citite şi-a reamintit... „Toate apele au culoarea înecului”. Durerea îi inundă plămânii. Ea îşi revarsă propria fiinţa. Se minte că poate are un scop şi cumva învăţă să supravieţuiască, să ierte, să îşi ascundă durerea în irisul ochiului şi să privească lumea prin filtrul ei... dar cum înveţi să trăieşti cu liniştea tulburată?

Icar

Am rătăcit pe distanţa dintre ce erai şi ce ai devenit. Am rătăcit prin labirintul umbrelor să-nţeleg ce eşti şi să uit ce am rămas.
Eu, asemeni lui Icar mi-am creat aripi din pene diafane şi ceara zilelor arse de speranţa că oamenii încă sunt capabili să iubească... şi am zburat căutându-te în trecuturi. M-am înălţat peste spaţiu şi timp, crezând în suflete pereche.
Iar tu, un Helios îmbrăcat în minciuni şi vanitatea că libertatea şi culoarea cerului îţi aparţine. Ai pictat suflete cu aceleaşi cuvinte, în aceeaşi nuanţă de albastru. Albastru toxic. Albastrul nociv ce mi-a topit aripile şi ne-a prevestit declinul. Atunci am învăţat să te iubesc mai puţin şi să te cunosc mai mult.

O pasăre cu penaj negru își desprinde aripile putrezite în amurg. Devine cenușa cernută în pământ de către destin.

Umbra unui copac ce a devenit plumb mi-a sărutat șirea spinării. O strivește între micimea prafului și firmiturile aripilor. O strivește între două bătăi de inimă. Poate și-a scuturat aripile pe suflul meu un înger decăzut. 
Am înotat prin vene, fluvii de sânge în care m-am cufundat până am amorțit zgomotul lumii.
Te-am recunoscut in necunoscut. Eram goi si ne priveam umbrele. Mi-ai sculptat trupul cu gemete si suspine. Mi-ai scrijelit pielea până ți-a devenit hârtia pe care ai scris amintiri. Mi-e dor să îți sărut harta palmelor. Mi-e dor sa îți fiu muză. 

Un orizont ne separă. Ești Cer, sunt Pământ și între două lumi a zburat o pasăre ce și-a desprins aripile...

Ultima mea toamnă...

Toamna-mi simte pulsul. Pământul astmatic îmi respiră în urechi. Mă îndeamnă să ascult strigătele copacilor cu rădăcinile înfipte în trecut. Ei îmi povestesc despre cine eram. Nu-mi amintesc. Cine sunt? Cine suntem? Cum răspundem dincolo de țeluri, regăsiri și fără a-i descrie sufletul celui ce-l iubești mai presus de voia destinelor? Suntem singuri. Cine suntem? Suntem doar gânduri în vânt ca pasările în zbor. Privesc cerul prin pulbere de praf, grele ca plumbul îmi atârnă spânzurate de gene. Închid ochii, uit de mine, ancorându-mă în durere. Îmi este mai dor. Un soare anemic mă învelește cu cea mai rece căldură. E prea rece, mă ridic și îmi fac un ceai. Sorb lichidul din ceașca propriului timp… infuzie de sunătoare și frunze cu miros de uitare și gust de moarte. Mă prăbușesc cu fiecare frunză, cu fiecare bătaie de inimă mai mult spre neant. Nimeni nu știe. Nimeni nu aude, nimeni nu vede, nimeni nu simte cum învăț a muri repetat, îmbrățișată de o toamnă bolnavă. 

Suntem suflete fragile cu aripile smulse de adierea vântului... cădem în zbor pentru că simţim că inima ne bate degeaba. Ne alinăm prăbuşirea în singurătate pentru că suntem speriaţi. 
Suntem suflete fragile... ne rănesc cuvinte şi absenţe; ne izolează şi ne îngrădesc zidurile singurătăţii ce le-am înălţat. Poate cineva ne simte. Poate cineva ne aude strigătul mut prin zgomotul lumii. Poate cineva ne găseşte înainte să ne piardă. Poate cineva ne salvează... iubindu-ne! 

Despre mine:

Sunt o ființă spirituală și o experiență umană.

Sunt o punte între două lumi. Sunt o spirală de trăiri. Mă întreb uneori dacă mă cunosc cu adevărat, dincolo de granițele existenței și limitele dintre iubire și suferință. Prin rătăcirea mea pe acest Pământ am decis sa îmi cunosc structura sufletului și să îmi aleg destinul. Cred în reîncarnare. Nu mă identific profund cu vreo religie, însă mă regăsesc (și) în alte religii, împărtășesc opinii, cât timp acestea provin din toleranță și compasiune.

Atunci când m-ai cunoscut am fost o pasăre cu aripi încleştate ce privea mereu spre orizontul unui Cer ce părea prea îndepărtat şi infinit. Aveam nevoie de curaj pentru a-mi deschide aripile spre zbor. Totuși, am decolat. Razele soarelui mi-au mângâiat chipul, am facut dragoste cu vântul şi am cucerit Cerul. Am strâns sentimente eterne şi vise în aripi, apoi mi-am pierdut propria prezenţă în zbor. Nu înţeleg de ce la aterizare mi-ai frânt aripile în zbor. Prin cădere, penajul meu a îmbrăcat haine de doliu pentru că am înţeles prea târziu că în ochii tăi mi-am prevăzut moartea prin prăbuşire de mii de ori.
Am învăţat să supravieţuiesc în anotimpul durerii. După şase luni ai respirat dor şi ai zburat căutându-mă. Poate doar remuşcările trecutului te-au făcut capabil să oferi o iubire sinceră când era prea tarziu. Totuşi, în iubire am rămas şi am devenit transcendentă. Am ajuns la limita curajului atunci când am învăţat să zbor din nou cu aripi frânte. Greutatea sufletului de plumb îmi apăsa impunătoare zborul, iar atunci ai decis să mă închizi în colivia amintirilor. Cerul părea gri, iar aripile un handicap… am decis să îmi rup aripile. Nu credeai că prin a ucide asişti la sinucidere?! 
Nu ştiu dacă din cenuşă îmi vor mai creşte aripi vreodată, însă asemenea unei păsări Phoenix am renăscut din propria moarte. Astăzi iert suferinţa unui zbor târât... chiar şi fără aripi voi zbura spre uitare, departe de tine.